Un fost căpitan de la Pandurii, taximetrist în Anglia

de LM 0

  • Alin Rus: „Nu îmi este ruşine că muncesc corect. În România trebuie să fi pupincurist ca să reuşeşti”

 

Un fost căpitan al pandurilor a ajuns şofer de taxi în Anglia, după o carieră de fotbalist profesionist în România. Numai la Pandurii, Alin Rus a jucat de 65 de ori, reuşind să înscrie şi un gol. A fost unul dintre fundaşii centrali buni pe care i-a avut echipa gorjeană într-o perioadă tulbure în care clubul se zbătea să nu retrogradeze. În 2009, Rus a părăsit Pandurii după o tentativă de grevă înăbuşită de Marin Condescu şi în urmă căreia căpitanul de atunci al pandurilor a pus capăt aventurii la Târgu Jiu. Acum, Alin Rus se află în Anglia, unde munceşte pentru familia sa. Este şofer de taxi încă din 2013 şi nu îi este ruşine cu meseria pe care o practică. În Anglia, Alin Rus îşi are familia aproape. Fiul Marco îi calcă pe urme, fiind unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti de la Academia Yeovil Town. Şi fiica lui joacă fotbal, aşa că în acest moment viaţa lui Alin Rus este legată de Anglia…

 

Reporter: Alin, ce mai faci?

Alin Rus: Sunt în Anglia, la muncă.

 

Rep.: Ce-ai mai făcut după ce ai rupt contractul cu Pandurii, în 2009?

Alin Rus: După ce am terminat-o cu Pandurii, am mers şi am jucat şase luni la Turda, apoi alte şase luni la Corvinul, în Liga a 3-a. Apoi m-am decis să mă las. Nu mai mergea, nu mai primisem nicio ofertă. A fost foarte greu să renunţ, aveam 33 de ani şi poate că mai puteam să joc, dar am ales să mă retrag. A fost foarte greu să mă retrag, însă am făcut-o. Am stat încă trei ani la Cluj, însă trebuia să fac ceva pentru familie, pentru mine. Familia e totul pentru mine.

 

Rep.: Şi ce ai decis să faci?

A.R.: M-am decis şi am plecat „afară”. Aveam un prieten în Anglia, i-am trimis un DVD cu meciurile mele de la Liga 1 pe care să le dea la o echipă de Liga a 4-a, Yeovil. Era luna octombrie a anului 2011. Când am plecat de acasă le-am spus ălor mei că eu de acolo nu mă întorc, dacă nu o să meargă cu fotbalul, mă apuc de altceva. Nu mi-a fost şi nu-mi va fi niciodată ruşine să muncesc. Am mers, am dat probe o săptămână, oamenii de la acea echipă de Liga a 4-a mi-au adresat numai cuvinte frumoase, s-au interesat de mine pe internet, au citit, au văzut că vin dintr-un fotbal profesionist şi mi-au zis în felul următor: „Am văzut cine eşti, se vede că ai jucat fotbal, dar ai o vârstă, ai 36 de ani”. Nu am fost păstrat acolo, aşa că mi-am rugat prietenul să-mi găsească un job. Acasă nu doream să mă întorc. Şi mi-a găsit. Şofer pe taxi. Nu e o ruşine, am acceptat şi imediat m-am apucat de treabă.

„Nu regret nimic”

Rep.: Greu să fii din prima şofer de taxi în Anglia…

A.R.: Nu mă plâng de muncă. A fost foarte greu la început, pentru că eram departe de familie, înnebuneam, dar ştiam că trebuie să muncesc. Am fost tare, nu am abandonat, am făcut taximetrie, m-am obişnuit repede cu limba, cu adresele de acolo, cu regulile din Anglia. Chiar nu am avut deloc probleme să conduc având volanul pe partea dreaptă. Engleza o înţelegeam perfect, dar îmi era mai greu să mă exprim corect gramatical. Dar îmi era greu să fiu departe de copii şi soţie. Aşa că în aprilie 2012 i-am luat şi pe ei în Anglia. Pe copii i-am dat la şcoală în Anglia în septembrie 2012. Faptul că i-am adus lângă mine a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o pentru familia mea şi pentru mine. Imediat ce au venit şi ei lângă mine totul a fost mai uşor, mai frumos. Acum mă bucur de tot ce îmi oferă Anglia şi nu regret nimic.

 

Rep.: Fotbal nu ai mai jucat deloc?

A.R.: Am mai jucat fotbal, dar de plăcere. Chiar am mai jucat la o echipă de Liga a 6-a, la Gillingham Town. Era la amatori. Un an şi jumătate am jucat, era de plăcere. Mergeam la trei antrenamente pe săptămână şi sâmbăta jucam fotbal. Nu aveam niciun alt român în echipă, însă m-am simţit grozav. Practic mă împărţeam între familie, taxi şi fotbal, iar fotbalul chiar îl făceam de plăcere, fără a primi vreun ban.

 

Rep.: Revenind la meseria ta cea de taximetrist, îţi place ceea ce faci?

A.R.: Nu îmi este deloc ruşine că fac taximetrie. Mie nu mi-a fost ruşine să muncesc. Chiar nu este o ruşine să munceşti cinstit. Decât să mor de foame, mai bine am venit în Anglia să muncesc. Nu este un job mamă-mamă, dar este un job respectat. E mult mai bine ca în România. Clienţii sunt respectuoşi, nu te deranjează, au ei o oarecare răceală când văd că nu eşti de-al lor. Dar asta este, îţi faci treaba şi gata!

 

Rep.: Câştigi bine, ce avantaje ai?

A.R.: Am maşina firmei permanent la mine. În ceea ce priveşte salariul, este undeva între 1500 şi 1800 de lire pe lună. Mai iese şi câte un ciubuc, recunosc. Şi soţia lucrează, este asistent medical la o casă de bătrâni. Copiii sunt la şcoală, ambii fac sport.

 

Rep.: Copiii s-au adaptat repede la noua viaţă?

A.R.: Da. Am fost şi eu mirat. Acum, Marco are 14 ani, este la academia de fotbal de la Yeovil. E meseriaş la fotbal. Sper să ajungă fotbalist, e senzaţional. Nu îl laud că e fiul meu, dar chiar este foarte talentat. Joacă mijlocaş ofensiv, în bandă, în spatele vârfului, este foarte talentat. Mult mai talentat decât mine. Are contract cu academia, iar de la 16 ani va avea contract de joc. Nu ştiu câţi bani va lua. S-a adaptat perfect la viaţa de aici, acum viaţa lui este doar aici. Sper să ajungă mare fotbalist, însă nu ştiu dacă va alege să joace pentru România sau pentru Anglia. El va decide dacă va juca pentru ţara care i-a oferit totul, sau pentru ţara în care s-a născut. E alegerea lui. Trebuie să spun că şi Amalia, fiica mea care are 8 ani, face şi ea fotbal. Am înscris-o şi pe ea la o şcoală de fotbal feminin, este înnebunită să joace. La ei la fotbal nu merge cu şpagă, cu pile, că joacă el că e copilul lui nu ştiu cine. Nu! Aici dacă eşti bun, joci, dacă nu, pleci acasă. Oamenii fac fotbal pe bune. Nimic nu se compară ce e în ţară cu ce este aici. De exemplu, la meciurile de juniori dacă mergi vezi părinţii cum stau în tribună şi aplaudă, încurajează copiii. În ţară la noi vezi părinţii cum dau ei indicaţii şi fac pe antrenorii, cum înjură arbitrii, pe când în Anglia aşa ceva nu se face niciodată.

 

Rep.: Te-ai adaptat în Anglia. Cum ţi se pare viaţa de acolo cu cea din ţară?

A.R.: E diferenţă mare între Anglia şi România. La tot. Vă spun ceva, în România dacă nu eşti pupincurist, nu te ia nimeni în seamă. Ăsta-i adevărul. Aici eşti respectat, toţi sunt egali. În România cine are bani e şmecher, aici toţi sunt egali. Ca şi stil de oameni sunt parcă mai aroganţi, mai reci decât noi, românii.

„Fotbalul din România e dezastru”

Rep.: Mai urmăreşti fotbalul din ţara noastră?

A.R.: Sigur că urmăresc fotbalul din România. Avem antenă satelit şi prindem posturile româneşti, mă uit la meciurile din Liga 1. Despre fotbalul de la noi din România pot spune că e dezastru. Totul e un dezastru.

 

Rep.: Ştii ce mai este pe la Pandurii?

A.R.: Mă uit şi urmăresc şi Pandurii, că doar am jucat acolo. Sincer nu ştiu dacă le dau vreo şansă să scape. Cum sunt acum, cu copiii aceştia, le va fi foarte greu, dar puştii ar trebui să se gândească la ei că au o şansă acum să arate că pot fi fotbalişti. Oricum, mare lucru dacă Pandurii iasă cu bine din campionatul acesta… Nu prea cred că o să scape. Şi mare păcat. La Târgu Jiu de-a lungul anilor au fost echipe bune, jucători buni, cupe europene, locuri pe podium. Performanţă, am auzit că se face un stadion mare…

 

Rep.: Mai ţii legătura cu vreun gorjean?

A.R.: Da. Cu Florin Popete şi Adi Popescu. Atât!

 

Rep.: Dar cu cei din lotul din 2009?

A.R.: Nu ţin legătura cu niciun fost coleg. Mi s-a luat de toţi. Să vă spun, eu am decis să plec, nu m-au dat ei afară. Punct. Nu m-a dat nimeni afară. A fost chestia aia cu Sorin Cîrţu cu plecarea de la echipă. Păi, pot eu să vorbesc cu vreunul dintre ei? Cum pot să vorbesc eu cu ei când atunci când am stabilit cu toţii în vestiar şi am mai şi semnat tabelul că cerem să se renunţe la antrenor, ei, atunci când vine un conducător şi întreabă pe un ton mai răspicat dacă este adevărat că cerem să plece antrenorul, 22-23 de inşi se bagă sub scaun şi tac mâlc?! Pentru mine ei nu mai există. Niciunul. Eu ca şi căpitan nu aveam treabă cu Sorin Cîrţu. La o adică el m-a pus căpitan. Dar eu fiind căpitan îi reprezentam pe toţi şi ei au solicitat să se renunţe la Cîrţu. I-am şi întrebat dacă îi ţine să mergem până la capăt. Şi toţi au spus da, după care nu a mai spus nimeni nimic când a venit Condescu în vestiar. Puteam sta şi eu ca unul sau altul, să dau o limbă în fund lui Condescu şi să fiu la echipă. Dar nu, eu nu am acceptat, am fost ferm până la capăt. Iar ceilalţi mi-au dat în cap. Nu am căzut, mi-am luat bagajele, soţia şi am plecat acasă. Am lăsat în vestiar caracterele infecte de la primul până la ultimul, oameni de doi bani.

 

Rep.: Da, dar viaţa ta din punct de vedere fotbalistic ţi s-a schimbat…

A.R.: Mi s-a schimbat viaţa după, dar asta a fost. Nu am regretat. Nu am stat ca alţii pentru 2.000 de euro să pup în fund pe unul sau altul. Am avut în echipă oameni fără coloană. Şi mai îmi şi spuneau în faţă că ce bine este cu mine căpitan. Păi am jucat pe 5.000 de euro la CFR, apoi la Dinamo şi am câştigat bani frumoşi. Păi ce prime au avut la meciul cu Buzăul!? Eu le obţineam pentru că mă duceam la Condescu, mă certam cu el, mă luptam să negociez prime mari pentru toţi, iar ei m-au executat. Ăia sunt colegi? Nu mai vreau să aud de niciunul. Dar aşa e în România, aşa e viaţa, pupincurism, nepotisme, interese.

A consemnat COSMIN BRUJAN

Distribuie articolul